Injectia

De cind fac injectii ( la mina!) incerc un mare disconfort. Asistentele se pling ca n-am vene, ceea ce e absurd. Toti oamenii au vene ( mai mici sau mai mari, mai pronuntate!), trebuie sa aiba, altfel pe unde ar mai circula singele? M-au botezat „omul fara vene” si ma tachineaza mereu pe chestia asta, dar pina la urma tot gasesc cite o venuta firava in care sa introduca fiola ( continutul fiolii!). Asta nu ma scapa de ironii, nici de injectie. Am miinile vinete de atitea intepaturi. Nu-mi dau seama (nici ele nu prea inteleg!) de ce e asa si nu altfel, de ce unul se naste vinos, iar altul scortos, nu-i treaba mea, desigur ( nici a lor!), de aici poti ajunge la alte paralelisme, de ce unu-i prost si altul destept, etc. In fiecare zi am parte de alta alta asistenta (niciodata nu nimeresc aceeasi fata!), care mai amabila, care mai mofturoasa, dar nu intreb nimic. Le ascult povestile casnice ( n-ar vorbi una despre Schopnhauer! ), consideratiile lor despre lume si viata, birfele, trecind mai usor peste intepaturile ratate ( „nu sint in vena!”), de parca as avea vene, cum se maimutaresc ele ( ca sa-si dea importanta ).Unii oameni vor sa fie apreciati, sa fii de acord cu ei, sa le cinti in struna si cind esti la mina lor, n-ai incotro, mai ales la injectii. Miine e ultima, scap de intepaturi si de tot restul, devin eu. Redevin, pentru ca de zece zile nu mai stiu ( exact!) ce-am fost.