‘În Franţa sunt protejaţi cei care dau foc şi persecutaţi cei care trag clopotul de alarmă’ (Chamfort). – Pff, de ce să localizăm…
Globalizarea nu are totuşi decât douăzeci de ani, când te gândeşti… Deja, avem efecte fascinante. S-au subţiat, până la cvasi-dispariţie, industriile naţionale. Au rămas finanţele şi serviciile (slujbe minore, interşanjabile, umilitoare existenţial şi fără orizont, plătite cu nimic). Totul e fabricat în Orient. Calculatorul pe care scriu e fabricat în trei ţări… (Ai impresia că dai mai puţin pe şosetele din picioare, dacă sunt venite din China. De fapt le plăteşti de zece ori, fiindcă plăteşti alocaţia de şomaj şi asigurările sociale ale celor concediaţi pentru că nu mai există industrie textilă locală etc.; e de un comic înduioşător bucuria de pe feţele oamenilor când cumpără lucruri care le par ieftine.) Însă ce e sufocant e gândul că n-au trecut decât douăzeci de ani de când toate astea au început să fie. În douăzeci de ani, predecesorii noştri se mutau de la radiouri cu lămpi la cele cu tranzistori.
La Paris poţi rula fără centură de siguranţă, dacă maşina ta e veche şi n-a avut prevăzută din fabricaţie o centură. E rizibil, dar e minunat. Subiacent, ideea e: aceşti oameni nu pot muri, nici pune în pericol pe cineva. Au maşini vintage, scoase din uz: vieţile lor trebuie să fie la fel; partea de real pe care o pot clinti, afecta, e infimă. – Ca atare, îţi poţi lua o maşină sport din anii ’60-70, la fel de rapidă ca oricare de azi, şi poţi rula în linişte spre propriul destin.
Să vedem: Marx n-a fost prob când a descris structurile unui stat socialist, bun; dar a fost, cât de cât, când a descris capitalismul viitorului. Nu s-a înşelat totuşi în privinţa mondializării capitalului. Suntem aici. Nu s-a înşelat spunând că distruge structurile tradiţionale, pentru a pune în locul lor piaţa. Suntem aici. Nu s-a înşelat asupra claselor, să negi existenţa claselor e ca şi cum ai nega că ziua urmează nopţii. Nu s-a înşelat că va camufla şi transforma categoriile sociale (venite din raporturi de producţie, de forţă etc.) în categorii societale (‘femeile’, ‘tinerii’ etc.) şi în sub-comunităţi de cultură pseudo-opuse. Suntem aici. Nu s-a înşelat că în procesul globalizării capitalului naţiunile se vor estompa. Că tehnologia va face să dispară efortul şi va crea gratuitatea. Că India şi China vor deveni actori economici principali. Că piaţa şi democraţia intră uneori în conflict (contrar ideii că economia de piaţă conduce în mod necesar la democraţie). În fine, are totuşi câteva puncte redutabile.
Rep. amuzant despre divanul lui F. ca obiect iconic.
Docu sur A.F.
Cinemateca ideală. Aproape nici o legătură cu clasamentele de azi.
Clădirile noi, mi se spune, au fost construite de firme din ţări care nu au cutremure (Germania, Belgia, Marea Britanie etc.), cu standarde cvasi-nule, pe fugă şi minimalizând costurile de siguranţă. Minunat. Cele mai bune blocuri vor rămâne bătrânele sertare betonate, prin care vom sparge pereţi, ne vom deschide culoare şi vom face ‘duplexuri’ labirintice, dar de care mă tem – amintindu-mi doar că betonul roman a rezistat 2000 de ani – că n-o să scăpăm niciodată.
Într-o zi, copiii şi nepoţii noştri ne vor întreba, pe un ton calm, de neîncredere uimită, ce dracu am făcut aici.
Globalizarea nu are totuşi decât douăzeci de ani, când te gândeşti… Deja, avem efecte fascinante. S-au subţiat, până la cvasi-dispariţie, industriile naţionale. Au rămas finanţele şi serviciile (slujbe minore, interşanjabile, umilitoare existenţial şi fără orizont, plătite cu nimic). Totul e fabricat în Orient. Calculatorul pe care scriu e fabricat în trei ţări… (Ai impresia că dai mai puţin pe şosetele din picioare, dacă sunt venite din China. De fapt le plăteşti de zece ori, fiindcă plăteşti alocaţia de şomaj şi asigurările sociale ale celor concediaţi pentru că nu mai există industrie textilă locală etc.; e de un comic înduioşător bucuria de pe feţele oamenilor când cumpără lucruri care le par ieftine.) Însă ce e sufocant e gândul că n-au trecut decât douăzeci de ani de când toate astea au început să fie. În douăzeci de ani, predecesorii noştri se mutau de la radiouri cu lămpi la cele cu tranzistori.
La Paris poţi rula fără centură de siguranţă, dacă maşina ta e veche şi n-a avut prevăzută din fabricaţie o centură. E rizibil, dar e minunat. Subiacent, ideea e: aceşti oameni nu pot muri, nici pune în pericol pe cineva. Au maşini vintage, scoase din uz: vieţile lor trebuie să fie la fel; partea de real pe care o pot clinti, afecta, e infimă. – Ca atare, îţi poţi lua o maşină sport din anii ’60-70, la fel de rapidă ca oricare de azi, şi poţi rula în linişte spre propriul destin.
Să vedem: Marx n-a fost prob când a descris structurile unui stat socialist, bun; dar a fost, cât de cât, când a descris capitalismul viitorului. Nu s-a înşelat totuşi în privinţa mondializării capitalului. Suntem aici. Nu s-a înşelat spunând că distruge structurile tradiţionale, pentru a pune în locul lor piaţa. Suntem aici. Nu s-a înşelat asupra claselor, să negi existenţa claselor e ca şi cum ai nega că ziua urmează nopţii. Nu s-a înşelat că va camufla şi transforma categoriile sociale (venite din raporturi de producţie, de forţă etc.) în categorii societale (‘femeile’, ‘tinerii’ etc.) şi în sub-comunităţi de cultură pseudo-opuse. Suntem aici. Nu s-a înşelat că în procesul globalizării capitalului naţiunile se vor estompa. Că tehnologia va face să dispară efortul şi va crea gratuitatea. Că India şi China vor deveni actori economici principali. Că piaţa şi democraţia intră uneori în conflict (contrar ideii că economia de piaţă conduce în mod necesar la democraţie). În fine, are totuşi câteva puncte redutabile.
Rep. amuzant despre divanul lui F. ca obiect iconic.
Docu sur A.F.
Cinemateca ideală. Aproape nici o legătură cu clasamentele de azi.
Clădirile noi, mi se spune, au fost construite de firme din ţări care nu au cutremure (Germania, Belgia, Marea Britanie etc.), cu standarde cvasi-nule, pe fugă şi minimalizând costurile de siguranţă. Minunat. Cele mai bune blocuri vor rămâne bătrânele sertare betonate, prin care vom sparge pereţi, ne vom deschide culoare şi vom face ‘duplexuri’ labirintice, dar de care mă tem – amintindu-mi doar că betonul roman a rezistat 2000 de ani – că n-o să scăpăm niciodată.
Într-o zi, copiii şi nepoţii noştri ne vor întreba, pe un ton calm, de neîncredere uimită, ce dracu am făcut aici.