O descurajare

Suferinţele noastre sunt suferinţele unora care îşi văd, de câţiva ani, habitus-ul de viaţă complet destructurat, pe plan social, urban şi istoric, şi înlocuit de o nouă lume, nicidecum mai decentă, mai interesantă sau mai suportabilă. Observând deunăzi construcţiile noi, aceste case cu acoperişul ca două garduri sprijinite unul de celălalt, mi s-au părut deodată inexplicabile platitudinea, sordidul, triumful vidului. Harta e împânzită, dintr-un capăt în altul, de aceste curioase cuşti de câine ridicate la scară. Străzile, trotuarele sunt tranşee mizerabile, de război mondial. Peste tot eşti respins, îngrădit, descurajat punitiv. Devine din ce în ce mai obositor. Te uiţi în oglindă; eşti oarecum tânăr; când s-a putut frânge din genunchi şi prăbuşi o întreagă lume, a unei oarecare normalităţi, a unei vagi respiraţii, pe care ai cunoscut-o? N-ai trecut totuşi printr-un bombardament, precum sârbii, printr-un război, printr-o invazie tătară. Aceste lucruri nu sunt rezultatul unei catastrofe necesare. Faptul că s-au petrecut e de neînţeles.
       O descurajare de lume la care nu mai aderi. În sfârşit, există totdeauna neplăceri mai pronunţate, desigur, cum ar fi moartea, iar lucrurile sunt supuse unei agravări uşoare, previzibile.