Un prieten de nadejde

Sub geamul meu creste un visin. I-am zis Costica, din admiratie si respect. Orice fiinta trebuie sa poarte un nume. L-am urmarit de mic, pe cind era o mogildeata greu de deosebit printre celelalte plante din jur. Acum a crescut atit de mare, de inalt, incit nu se mai aseamana cu niciuna. Cum trece iarna, visinul Costica, inverzeste, se umple de frunze, apoi infloreste frumos. Florile lui albe, parfumate, dau culoare peisajului acesta mohorit, tern, din jurul blocului, napadit de buruieni, de gunoaie, de insule de pamint sterp. Fara Costica locul ar semana cu un teren selenar.

De cele mai multe ori noptea, cind nu-l vede nimeni, fratele meu, Costica, isi scutura florile peste pamintul de desubtul lui, si scoate la iveala fructul , o bobita de culoare verde, atirnind de-o codita firava de ram. Dimineata descopar in locul florilor milioane de bobite verzi, pitite sub frunze, leganindu-se ca intr-un spectacol de balet grandios in adierea abia perceptibila a vintului. Visinul Costica, in acele momente de gratie, pare fericit, se ridica parca in virful degetelor si cinta. Nu uit sa-i ud radacina cu furtunul, special cumparat pentru el, pina cind apa incepe sa balteasca. Atunci incepe sa-si fosneasca crengile, ca si cum mi-ar multumi, sau sa dea o stralucire aparte frunzelor, sciteietoare, de care ma bucur de fiecare data. Adevarata fericire insa o incerc cind bobitele cresc vazind cu ochii, devin rotunde, ca niste oulete de vrabie, apoi se inrosesc, oferind ochiului o priveliste fara egal. In acele momente, Costica isi deschide inima, daruie rodul straduintei sale celui dispus sa-l primeasca, mie sau omului de pe strada, oricui.

Din nefericire pentru Costica, pe la mijlocul de verii, de obicei, citiva copii de tigan, mereu aceeasi, vin si ii culeg visinile, ii rup crengile sau cracile, lasindu-l ravasit si suparat. Dupa plecarea lor, Costica seamana cu un om girbovit, trist, coplesit de necazuri, privind lumea cu ochii in lacrimi.