Pink

Cind eram mic obisnuiam sa colorez pielea oamenilor pe care ii desenam in roz. De ce? Nu mai tin minte daca a fost initiativa mea sau m-a invatat cineva. Stiu insa ca ma intrebam pe atunci ce culoare are pielea de om. Am aflat mult mai tirziu, cind am fost cu o fata intr-un magazin de unde si-a cumparat ciorapi de... "culoarea pielii". Asadar culoarea pielii este "culoarea pielii". Roz sint obrajii excitati de ger. Stiti vorba aia, e rosu (rosie) in obraji. De fapt obrajii sint roz. Roz e si rujul roz cu care isi ascund femeile rozul natural al buzelor. Roz e dantela, indiferent ca ea e, de fapt, alba, neagra, crem sau blio (nu e greseala, asa ortografiez io culoarea cerului de octombrie). Roz e glazura de la fondante, mincate andante, de doamne pedante, sicofante.

Rozalia statea pe canapea cu picioarele aruncate neglijent care incotro. Unul pe perete, unul pe masuta de sticla, iar al treilea intre cele doua. Nu ma intrebati cum adica al treilea, pentru ca e un intrus, din alt capitol. Privita mai atent, Rozalia era la tol festiv: rochie cu ecran lat si intrare separata pentru comoditati locale. Ciorapii de plasa cu ochiuri largi, roz, atrageau ca un magnet privirile eventualilor trecatori. De fapt le abateau de la tablourile de pe pereti, care reprezentau toate, fara nici o exceptie, portrete de rozatoare. Stiti, ca-n bancul ala cu pantera roz care a nascut 11 pui: galbeni, albastri, verzi, grena, cenusiu-vargati, dar roz... Pentru a completa acest tablou idilic mai trebuie sa mentionam un mileu de mare spectacol executat din lanseta, care acoperea cu un colt mutra celui care prezenta stiri pe micul ecran si pe care nu-l asculta nimeni. Televizorul nu era bagat in priza. In fine, o pisica birmaneza, sau de angora, sau blue russian, oricum nu conteaza pentru ca toate, dar toate, pisicile sint negre. Ochii Rozaliei sticleau roz, mai ceva ca ocheadele unui matroz. Dintii alb-maculat cu roz patat de la rujul roz muscau spasmodic buzele decopertate. La un moment dat, va tisni singele roz. Ungiile roz cautau cu disperare un reazem, dar fiecare centimetru patrat al corpului ei durea. Durea cald, excitant, roz. Ce-mi faci acolo, intreba cu o voce gituita de placere, stiind de la bun inceput ca nu va primi nici un raspuns. O bomba cu ceas ticaia implacabil undeva, inauntru. Era incordata la maximum. Un firicel de transpiratie incepuse sa i se prelinga pe sira spinarii, iar in urechi ii pocneau tobele lui Ringo Starr. Lucy in the Sky with Diamonds. Apoi a urmat nebunia. Un caleidoscop a prins a se invirti in chiar esenta ei si, dupa o miscare de rotatie savant compusa cu una de translatie repetata de miliarde de ori, s-a transformat intr-un foc de artificii dintr-un film mut. Vedea doar stele roz.

Post scriptum: Pink Floyd nu e roz!