Regrete

La citeva zile dupa ce ne despartisem (la initiativa ei!), Ramona imi adresase prima scrisoare ( udata cu lacrimi, cum imi explicase pe larg! ), peste alte trei zile, inca una, si tot asa, mult timp, continuindu-si, cu o determinare de care n-o credeam in stare, demersul de impacare, mizind pe slabiciunea mea binecunoscuta.. Nu ma grabisem sa-i raspund (eram cu alta femeie), lasind-o sa spere (daca tot n-avea ce face!), desi eu eram ferm hotarit sa nu ma mai intorc la dinsa dupa experientele traite in cele doua saptamini de convietuire. Isi daduse arama pe fata, fusese ea insasi, femeia altaturi de care urma sa traiesc mult si bine, daca as fi cedat rugamintilor ei si as fi decis sa ma intorc. Epistolele ei ( adevarate scrisori de dragoste ! ) erau pline de regret si de pasiune, dezvaluindu-i ( pentru prima oara! ) universul interior ( presarat cu trairi pasionale, cu sentimente inalte, dar contradictorii, cu amintiri si pareri de rau! ). Rememorase, rind pe rind, clipele frumoase petrecute alaturi de mine, imi recunoscuse ( de necrezut!) temperamentul puternic („dominator”), imi dezvaluise ( fara nici cea mai mica retinere!) ca nu putea sa uite atingerile, mingiierile si saruturile mele ( desi la momentul respectiv se ferise sa le arate!). Isi cautase fericire alaturi de altii, dar nu gasise niciodata ceea ce-i oferisem eu. Era „acel ceva” miraculos care se desprinsese din trairile mele, din felul meu de a fi, de a privi viata, din suflet. In fapt, aceasta regreta ea, intelegind ca-i oferisem totul si ca nu-i cerusem nimic. Ultima scrisoare si-o incheiase apoteotic: “ Nu mi-e rusine ca te-am iubit, mi-e ciuda numai ca te-am pierdut, ascunzindu-ma, ca o fetiscana naiva, de mine insumi! Te voi astepta pina la moarte sa revii !”